Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Octombrie 2013

Da, e frumos la teatru. Gaiţele. Înainte să se ridice cortina actorii se agită în spatele ei, acolo unde un cearceaf le arată doar cele două umbre care stau la o masă. Cearceaf agăţat de cortină. Puţini observă că, practic, spectacolul a început dinainte de a… începe… un fel de „teasing” (traducere aproximativă – reclama dinaintea lansării unui produs nou pe piaţă, atunci când sunt dezvăluite doar câteva elemente din acel produs, fără a fi arătat în întregime). Nici nu avea cum. Fata din spatele meu tocmai îşi clăteşte gura cu apă şi maică-sa (cu cratimă!) îi explică ce e aia o cortină şi de ce e ea aşa peticită cu cearceaful ăla alb… Sala nu e aşa de plină pe cât ar fi dorit actorii şi rândul pe care stau nu e atât de bun pe cât aş fi dorit eu. Din rândul 7 văd perfect „părul” mochetei de pe scenă. Dar nu mă deranjează. Începe! Celularele închise, pe silent… Gata…

 De râs…

Ei da, ştiam eu că cearceaful ăla o să dispară. L-au luat imediat ce a început piesa şi da… actriţele dădeau cu cărţile de masă. Nu e chiar ca la tv. Oricât ar încerca să mă convingă actriţele că în piesă ele au către 60-70 de ani, pe scenă tot pe la 30 se învârt. Maxim. Hainele, într-adevăr, interesante, aduc a acele „vremi”, decorurile frumoase, iar actorii sunt de mare clasă, joacă bine. Dar când replicile dau puţin în trivial şi jocul scenic ajunge până acolo încât un actor o ia pe o actriţă şi o bate cu palma peste… buci (nu e vorba de obrajii feţei) ca pe un copil neastâmpărat, te întrebi dacă trebuie să râzi sau să plângi. De fapt, e comedie, dar parcă aluziile nu trebuiau să fie aşa de evidente, iar umorul putea să fie mai fin, a fost ca sarea grunojoasă – se simţea şi te zgâria, ca şi râsetele din off la serialele tv proaste. Parcă te trăgeau de mânecă: „Bă, râzi, e momentul”. E adevărat, la câţiva a ţinut, dar nu la toţi… Şi actorii chiar sunt buni, toţi, geniali, totul era perfect, până la replici şi jocul scenic. E ca şi când pui sare în cafea, strici tot…

Cartofii uscaţi şi Domozină de pe rândul din spate

Atunci când m-am concentrat să pricep şi să râd şi eu… măcar o dată, un scrâşnet de chipsuri m-a trezit la realitate. În faţa mea, în rândul cinci, o adolescentă rodea de zor la cartofi uscaţi dintr-o pungă strălucitoare. A dat şi la vecini, mai puţin dădea şi actorilor, oricum au auzit-o şi ei. A continuat vreo cinci minute. Pungile astea de chipsuri sunt umflate şi au un conţinut destul de restrâns, se termină repede… şi praful de pizza îţi mai rămâne şi pe dinţi. Până la urmă şi-a închis… dinţii, unii peste alţii, că avea muşcătura defectă. Mai trece un timp şi începe, din spate, o comentatoare. Comenta „meciul” de pe scenă pentru fiica sa. „Acum, ăsta e fratele ei, vezi, de aia îi zice „frate”. Ea iese de acolo, are în mână un borcan. De acolo pune dulceaţă. Îţi place dulceaţa nu?”… Şi mie îmi place dulceaţa, dar nu era nimeni să mă întrebe. Şi i-a tot povestit mămicuţa progeniturii sale până s-a terminat primul act. După aceea, la pauză, unii au vociferat prin apropuierea mămicuţei şi s-a potolit comentatoarea. Oricum, în primul act mai că nu a strigat „goool”, ca şi un Domozină al teatrului de pe Bega. La teatru trebuie să ai atenţie distributivă, dar, totuşi, mi-a fost captată iremediabil, cel puţin în primul act, de femeia cu copil şi de chipsurile adolescentei. Am fost la Gaiţele, la Teatrul Naţional Timişoara, în luna inauarie, 2013.

 

Read Full Post »