Pietricelele din parcarea Billa din Circumvalaţiunii fac bule

Nu mai pot! Turbez, mă sparg, ca o bula atunci când iese dintr-un pahar, murdar, pe trotuar… În fine. Nu sunt un fan al băuturilor carbogazoase, dar atunci când le cumpăr nu vreau ca gazul să iasă din ele sau să se agite atât de tare încât să-mi facă şi mie o faţă mai umană prin a-mi pocni în „mufă”. Iar la Billa, în Circumvalaţiunii, acolo unde recent a fost amenajat un magazin Penny, care trăieşte în aceeaşi hală cu Billa, asfaltul din parcare e atât de prost încât carbogazoasa face bule la orice atingere a roţilor de căruţ bilos. Sunt pietricele mici, micuţe, în parcare de la Billa, ce îţi fac căruciorul un fel de tanc care merge printre mine. Numai că, de data aceasta, nu explodează minele de sub tanc, ci cele care sunt în el, pentru că bomba e de fapt încărcătura vehiculului cu roţi micuţe şi probleme la viraje. Şi mergi, cu morcovul la (scuze) cur, până la portbagajul maşinii, că poate, poate o ia o sticlă în sus şi o să vezi cai verzi pe pereţi, ori omori vreo cioară din zona catedralei, şi nu e sezonul de vânătoare, e ilegal. E imposibilă parcarea aia, e pavată cu pietricele, nu cu asfalt. Stai şi te uiţi tâmp la bulele care le face apa minerală, cola, sucul Clever sau ce-ţi permiţi să mai ai prin căruţ. Aproape că îţi vine săî faci ca nesimţiţii care îşi proptesc maşina la intrarea în magazin şi nu mai ajung cu ea la parcare. Îţi vine să dai nişte ture cu ea chia prin  magazoin, să nu ţi se mai zgâlţâie cola în căruţ. Oricum, cică s-a format un grup al iubitorilor de pietre din asfaltul Billa şi vor veni acolo în mod regulat să-şi amestece maioneza, să macine făina, să aleagă grâul de neghină şi alte activităţi. Ah, vor şi barbugiii să amestece zarurile în coşul de cumpărături, că cica tare bine le mai învârte…

 

Gaiţele – din rândul 7… în tempo de crănţănele

Da, e frumos la teatru. Gaiţele. Înainte să se ridice cortina actorii se agită în spatele ei, acolo unde un cearceaf le arată doar cele două umbre care stau la o masă. Cearceaf agăţat de cortină. Puţini observă că, practic, spectacolul a început dinainte de a… începe… un fel de „teasing” (traducere aproximativă – reclama dinaintea lansării unui produs nou pe piaţă, atunci când sunt dezvăluite doar câteva elemente din acel produs, fără a fi arătat în întregime). Nici nu avea cum. Fata din spatele meu tocmai îşi clăteşte gura cu apă şi maică-sa (cu cratimă!) îi explică ce e aia o cortină şi de ce e ea aşa peticită cu cearceaful ăla alb… Sala nu e aşa de plină pe cât ar fi dorit actorii şi rândul pe care stau nu e atât de bun pe cât aş fi dorit eu. Din rândul 7 văd perfect „părul” mochetei de pe scenă. Dar nu mă deranjează. Începe! Celularele închise, pe silent… Gata…

 De râs…

Ei da, ştiam eu că cearceaful ăla o să dispară. L-au luat imediat ce a început piesa şi da… actriţele dădeau cu cărţile de masă. Nu e chiar ca la tv. Oricât ar încerca să mă convingă actriţele că în piesă ele au către 60-70 de ani, pe scenă tot pe la 30 se învârt. Maxim. Hainele, într-adevăr, interesante, aduc a acele „vremi”, decorurile frumoase, iar actorii sunt de mare clasă, joacă bine. Dar când replicile dau puţin în trivial şi jocul scenic ajunge până acolo încât un actor o ia pe o actriţă şi o bate cu palma peste… buci (nu e vorba de obrajii feţei) ca pe un copil neastâmpărat, te întrebi dacă trebuie să râzi sau să plângi. De fapt, e comedie, dar parcă aluziile nu trebuiau să fie aşa de evidente, iar umorul putea să fie mai fin, a fost ca sarea grunojoasă – se simţea şi te zgâria, ca şi râsetele din off la serialele tv proaste. Parcă te trăgeau de mânecă: „Bă, râzi, e momentul”. E adevărat, la câţiva a ţinut, dar nu la toţi… Şi actorii chiar sunt buni, toţi, geniali, totul era perfect, până la replici şi jocul scenic. E ca şi când pui sare în cafea, strici tot…

Cartofii uscaţi şi Domozină de pe rândul din spate

Atunci când m-am concentrat să pricep şi să râd şi eu… măcar o dată, un scrâşnet de chipsuri m-a trezit la realitate. În faţa mea, în rândul cinci, o adolescentă rodea de zor la cartofi uscaţi dintr-o pungă strălucitoare. A dat şi la vecini, mai puţin dădea şi actorilor, oricum au auzit-o şi ei. A continuat vreo cinci minute. Pungile astea de chipsuri sunt umflate şi au un conţinut destul de restrâns, se termină repede… şi praful de pizza îţi mai rămâne şi pe dinţi. Până la urmă şi-a închis… dinţii, unii peste alţii, că avea muşcătura defectă. Mai trece un timp şi începe, din spate, o comentatoare. Comenta „meciul” de pe scenă pentru fiica sa. „Acum, ăsta e fratele ei, vezi, de aia îi zice „frate”. Ea iese de acolo, are în mână un borcan. De acolo pune dulceaţă. Îţi place dulceaţa nu?”… Şi mie îmi place dulceaţa, dar nu era nimeni să mă întrebe. Şi i-a tot povestit mămicuţa progeniturii sale până s-a terminat primul act. După aceea, la pauză, unii au vociferat prin apropuierea mămicuţei şi s-a potolit comentatoarea. Oricum, în primul act mai că nu a strigat „goool”, ca şi un Domozină al teatrului de pe Bega. La teatru trebuie să ai atenţie distributivă, dar, totuşi, mi-a fost captată iremediabil, cel puţin în primul act, de femeia cu copil şi de chipsurile adolescentei. Am fost la Gaiţele, la Teatrul Naţional Timişoara, în luna inauarie, 2013.

 

Italia, un paradis obraznic

　

Italia are multe de oferit. Mai multe decât au alte locuri de pe pământ la un loc plus supliment… Ţara în formă de cizmă excelează în frumuseţe şi în comori pe care îţi trebuie zile bune să le descoperi şi să le vezi adevărata valoare. Italienii… ca şi noi… se vede că suntem făcuţi din acelaşi aluat. Cu nas format pentru a atrage turişti, dar şi cu o obrăznicie care, câteodată, te face să-i priveşti ca nişte simpatici, dar câteodată i-ai privi ca nişte… obraznici. Oricum, acolo sunt oameni şi oameni ca în toate părţile şi mulţi dintre ei abia aşteaptă să facă o glumă, să-ţi zâmbească, să te facă să te simţi bine în ţara lor. Dar porneşti din România spre Italia…

　

Păi, cine mai merge în Italia?

Cauţi la agenţii prin Timişoara oferte cu Italia. „Păi, cine mai merge în Italia, anul ăsta? Acum, Croaţia, Spania… Italia? Hmmm…. Haideţi să văd, poate găsesc ceva…”. Cam aşa era replica celor de la agenţii. Italia cică „nu mai e la modă”. Păi, şi de unde atâţia turişti prin Roma, Veneţia, Milano? Ei bine, agenţiile erau fixate pe destinaţiile pomenite mai sus şi mai puţin pe Italia. Totuşi, turiştii dădeau pe-afară prin Italia. După ce o agenţie îţi spune că are o ofertă pentru cinci persoane la 1.150 de euro şi nu ai cum să găseşti mai ieftin în oraş, dar găseşti la 750 de euro… îţi faci o idee… Pleci, maşina plină, treci graniţa. Prietenii noştri unguri te opresc. Ce-aveţi de declarat? Ţigări, alcool? Nu. Ne-am lăsat… Avem carne… stăm la vilă şi va trebui să ne facem mâncare singuri. CARNE? Da, carne… Păi… nu-i bine. Ete aici – 10 euro… E BINE! Mergi mai departe şi după Ungaria dai de Austria. Nu iei vignetă pentru că fiind noapte nu vezi semnul cu vignetă obligatorie. Scapi. Cică, dacă nu te opresc, poţi să mergi liniştit. La întoarcere iei una dublă, să-ţi speli păcatele. E aproape 8 euro pe zece zile. Nu e mult, dacă te uiţi la drumurile lor minunate… După Austria vine Italia. Nici nu simţi că ai trecut în altă ţară decât după ceva timp… graniţe nu mai există. În două ore eşti la Lido di Jesolo, lângă Veneţia…

　

Bruschete şi… coperto

15 kilometri de plajă şi de stradă de promenadă. Stradă care, la ora 20, devine pietonală şi maşinile nu mai au ce căuta pe ea. Acum dacă eşti un turist întârziat şi mergi de la un colţ la altul să te cazezi, nu-ţi taie nimeni capul… Dar, totuşi, e de evitat să circuli cu maşina pe strada de promenadă între ora 8 seara şi 6 dimineaţa. Din loc în loc, în Lido di Jesolo sunt piaţete, unde au loc tot felul de evenimente, concerte şi tot felul de reprezentaţii. În rest, plin de magazine de suveniruri, de magazine de marcă şi terase cu restaurante, unde poţi încerca tot felul de năzbâtii care umblă prin apă şi aterizează la tine în farfurie. Sunt bune până ajungi la… bruschete… O felie de pită „câta” mai mare, cu brânza şi suc de roşii pe ea, eventual trei franjuri de anşoa, toate date la cuptor… La preţul bruschetei mai bine iei o pizza şi nici n-ai probleme cu dinţii, adică nu rişti să-i laşi la restaurant… Servire frumoasă, restaurante aranjate cu bun-gust şi mâncare gustoasă şi interesantă – se spune că italienii au cea mai bună mâncare, şi sănătoasă pe deasupra… La final, însă, pe bon scrie „coperto”. Adică aranjatul mesei, tacâmurile aduse şi cine mai ştie ce… oricum e vreun euro – un euro jumate de persoană. Munca ospătarului sau ciubuc legalizat?

Drumuri vechi şi funcţionale…

Totu-i aranjat cu un bun gust desăvârşit prin Italia, iar dovezile istoriei vechi, dar şi recente sunt la tot pasul şi nu ai cum să treci de ele fără să le vezi. Mai ales dacă mergi de la Lido di Jesolo taman până la Roma. Sub 600 de kilometri faci până în capitala Italiei şi chiar ai ce vedea. Miroase a capitală şi e plină de lucrări ale înaintaşilor noştri. De fapt, o zi în Roma nu este decât un început, pentru a o vizita ca la carte ai nevoie de mult timp la dispoziţie, zile, săptămâni. Oricum, turiştii au cucerit Roma, fie că vorbim de Fântâna Trevi, Coloseum, Vatican, Columna lui Traian. E un dute – vino fantastic şi râuri de oameni se scurg spre obiectivele principale ale Romei. Chinezi, români, americani, dar ce limbi nu se vorbesc la porţile Romei? Ba chiar ai ocazia ca vreun „ostaş” roman cu sabie de carton şi scut de plastic să-ţi vorbească oleacă româneşte, în timp ce trage din ţigară lângă Coloseum. Sunt multe drumuri care trebuie musai umblate prin Roma. Numai dacă pui piciorul pe Via Apia o să ajungi la concluzia că chiar şi atunci, pe vremea imperiului, locuitorii acestui ţinut aveau drumuri mai bune ca noi. Pavate şi care au rezistat până azi. Ale noastre sunt cu gropi şi cu termen de garanţie… ieri… E mult de umblat prin Roma şi sunt extrem de multe de văzut. Îţi tragi sufletul admirând Columna lui Traian şi o iei iar la picior, până când oboseala din oase îţi spune că-i destul…

　

Domul în stil gotic şi mimii

La Milano te surprinde măreţia domului în stil gotic din principala piaţă a capitalei modei. Sunt şi acele galerii acoperite, în care găseşti de la magazine Prada până la mimi care întruchipează Statuia Libertăţii sau pistolari parcă turnaţi în argint, ce se mişcă o fracţiune de secundă atunci când cutia din faţă le este zguduită de vreo monedă zornăitoare. Sunt multe de văzut şi în acest oraş şi popasul în el e bine să fie cât mai mare. Există prin centru chiar şi un magazin Ferrari, cu un monopost de curse în vitrină, ce poate fi admirat şi din interiorul magazinului, în toată splendoarea lui. Nu trebuie uitat în itinerar Castelul Sforzesco, care astăzi găzduieşte muzee şi galerii de artă.

　

Coloratul Burano

O altă excursie este cea cu vaporetto. Din Lido di Jesolo mergi la Punta Sabioni şi iei vaporaşul spre Burano. Stai pe acolo, mergi în Murano, iar apoi încă puţin până în Veneţia. Distanţele dintre cele trei locuri sunt de chestiunea… minutelor, iar vaporaşele vin destul de des… La Burano ai să vezi case parcă pictate, cu flori la fereastră şi bărci pe post de maşini. Au mătăsuri fine şi case atât de divers colorate încât aduc o mare bucurie ochilor. Totul e aranjat ca la carte, iar Burano este o localitate cochetă, pe care mai că… ai lua-o acasă, să te uiţi tot timpul la ea. În Murano e celebra sticlă vestită în lume, dar clădirile parcă nu mai sunt atât de luminoase ca cele din Burano, atât de colorate. Este, totuşi, o oprire importantă şi Murano…

　

„I love you, baby!”… Veneţia şi… acasă…

Veneţia este una din perlele coroanei. Sunt străzi înguste şi multe, pe care se perindă turişti din toate colţurile lumii. Dacă prinzi şi o zi cu ploaie, găseşti umbrele de vânzare pe stradă, de la 3 la 5 euro, depinde cum ştii să negociezi. Terasele sunt înghesuite şi chelnerii stau la buza lor şi te invită să iei loc şi să mănânci ceva, la preţuri destul de piperate. „Ciao, bella!” spune un italian spilcuit, cu meniul în mână. O cheamă dar nu vine… „I love you, baby, na na na… na na naaa…”, cântă chelnerul cu cercel în ureche. Între cântece şi saluturi te mai întreabă pe tine, care eşti la masă lângă el, de Adi Mutu. Vin doi şi vor să bea o cafea. Îi trimite imediat vizavi… Străzile sunt parcă tot mai multe şi magazinele încep, pe la ora prânzului, să-şi deschidă uşiţele. Pe multe dintre ele scrie clar – „No Photo, No Video”. Treci peste podeţe pe sub care trec gondole, cu scaune desenate parcă pentru regi şi ajungi în Piaţa San Marco, unde ţi se deschide în faţă un decor superb – Basilica San Marco şi Palatul Dogilor. În piaţă, terase cu mesele puse direct pe caldarâm şi multă lume. Aproape că nu-ţi mai vine să pleci. Faci cu mâna la staţiuni, alimentezi maşina de la o pompă cu autoservire, unde unii se oferă să-şi bage banii în aparat, dacă le dai şi lor ceva şi porneşti spre România. Munţii Austriei şi vacile tolănite pe iarbă rămân în urmă, guşti puţin din excelentul gulaş unguresc şi ajungi la graniţă. Treci şi ai revenit din nou pe meleaguri natale… Griul clădirilor parcă îţi intră în pori şi visezi la căsuţele colorate din Burano… Parcă e mai bine sa fii visător în ţara unde toţi caută ieşirea…

the light…

c… c… CAL!

…

casuta din padure

into the light 3

into the light due

Tandarica – de vis…